Durerile noastre sunt multe, dar cea mai mare
este – sa vezi. Sa vezi ca o noima-nceputa
nu se-mplineste, ca sfantul, preexistentul tipar
dupa care prin ani esti tinut sa-ti croiesti obrazul si calea
in mani ti se sfarma. Sa vezi
cum legenda ce fiinta a prins se opreste curmata
la drum-jumatate.

Mire-se nimeni ca-n vaile sublunare adast ca Orfeu,
ca un alt Orfeu incercat intr-alt chip, sfasiat de accese
de cantec, azi ca si mane dezamagit
ca stancile pe care le-a pus in miscare
refuza-a-l strivi, precum dat ii fusese.

Ce greu ramane si cat de-anevoie te-ndemni
norul sa-l mai ascunzi, norul melancoliei, albul cel trist.
Il porti deasupra-ti si-l tragi dupa tine
dintr-o strada intr-alta fara de rost
si din poarta in poarta.