Te dezgolesc şi-n braţe îţi strîng rotunda noapte,
Lumina cărnii pipăi cu degete de orb,
Şi mîna, ospătată cu sîni, culege şoapte,
Tot trupul cu migală de mîngîieri să-ţi sorb.

Lucizi, genunchii candizi mai stăruie-n răscoală,
Descui blîndul lor lacăt cu chei de dezmierdări,
Minunea jăfuită să nu rămîie goală,
Te-acopăr cu horbotă de sărutări.

Cînd, albă muşcătură înfitpă-n cer, pătrunde
Altoiul aurorii în carnea beznei vii,
Sub aşternutul rece ca sub obroc te-ascunde
Şi stinge ale coapselor tale dulci făclii.

Sub ceara dimineţii ce lină arde-n soare
Grav sufletul la margini de fericiri stă-n loc,
Culege oboseala ca pe-o suavă floare
Şi patima-l închide în trunchiul ei de foc.