Un şoricel, pe nume,Chiţ,
Dintr’o familie de neam mare,
Ce locuia’ntr’o magazie,
La un subsol de prăvălie,
Se legăna alene’n jilţ,
Gândind cu voce tare:

Ceva nu-mi e la socoteală,
Şi sigur, nu-i lucru curat,
Căci azi la prânz am observat,
C-au dispărut aşa deodat’
Capcanele ce-aveau momeală,
Bucăţi de caşcaval uscat;
Să-l schimbe oare, le-o fi luat,
Cu caşcaval mai proaspăt?Poate!?,
Sau, poate că le-au aruncat,
Fiind trucuru vechi, fumate….

Dar nu trecuse ziua’ntragă,
Şi cum mergea către bufet,
Zări din nou, pusă discret
Capcana.Şi-n ea, în buchet,
Câteva frunze verzi de ceapă,
Ca momeală, la desert.

Uimit, al nostru Chiţ, se-opri,
Privi mirat către capcană,
Şi dând din umeri, el zâmbi,
Ne’nţelegând ce’nseamnă,
…Da’n timp ce se holba tâmpit,
Capcanei dându-i roată,
Pe loc ,săracu’ fu oprit,
De-o mâţă-adevărată.

Sperit de moarte’nţepenit,
Lipsit de-orice scăpare,
O imploră su glas sfârşit,
Să aibe îndurare.

"Nu te mănânc ,mă…nu fi prost”
Îi spuse mâţa cu dojană,
"Cum? N’ai aflat?…Sântem în post,
…E lună vegetală.”