De suflet îti atîrnă cerceii ca de boltă,
Ţii în verigi şi luna şi soarele şi norii.
Tresari din tot azurul cînd l-au atins cocorii,
Şi stelele din spice adie ca o holdă.

Ţi-e sufletul ca marea, în crunta ei putere.
Se zbat corăbii negre, furtuni şi morţi craieşti,
În miturile groase dorm umbre şi mistere,
Ca-n fundurile lumii ascunse prin poveşti.

Ţi-e sufletul ca brazda, ca grîul, şi renaşte,
Plugarul şi sudoarea de sînge, boul, plugul,
Nădejdea arăturii bogate către Paşte,
Şi ploaia-nviorată şi nouă şi belşugul.

Ţi-e sufletul ca floarea duminicii sonore,
Mireasma de lumină şi leacul fericit.
Otrăvuril-ascunse în ierburi ţi-l ucid.

Dar sufletul ţi-e încă şi mai presus de toate,
Cîte n-ajunge gîndul şi cerul nu le ştie.
Şi sufletul boleşte-n tristeţea că nu poate
Ce nu poate să fie şi nu va fi să fie.