Pe vremea când eram şi eu în şcoalǎ,
Şi-am fost, nu mint, am diploma în mânǎ,
Îmi amintesc aveam aşa o boalǎ
Pe profesoara de limba românǎ ;

Fiind timid şi foarte ruşinos,
Indiferent ce ea mǎ întreba,
Pe loc îmi da un trei, strigând "stai jos !”
Uitam de tot, chiar şi cum mǎ chema….

Norocul mi-era la extemporale,
Şi ele-ntotdeauna m-au salvat,
Cǎ se mira cum dupǎ manuale
Sunt chiar atât de bun la copiat (!?)….

Da’ rea, ea nu era ca profesoarǎ,
La lecţie atent foarte eram,
Aproape c-o ştiam pe dinafarǎ
Cǎ din priviri mereu o dezbrǎcam,

Pânǎ-ntr-o zi, când nene, sictiritǎ
Pe tata l-a chemat la vorbitor :
Io neavând o bunǎ conduitǎ,
Iar la-nvǎţat eram rǎuvoitor,

Cǎ-l vǎd şi-acum pe tata, iartǎ-l Doamne
Ieşind din cancelarie la mine !
Cam asudat, însǎ în bune toane,
Ştiind ce grea-i româna foarte bine :

-Bǎi Valericǎ, ai o profesoarǎǎǎ….
Am dezbrǎcat-o din priviri, sǎ ştii !
-Pǎi mie-mi zici tǎticule, cǎ doarǎ
O studiez în fiecare zi ?!